Cum arată criticul interior când îl privești ca pe un protector și nu ca pe un inamic
⏱ Lectură de 8 minute
În spatele performanței, ambiției și listelor bifate cu succes se ascunde adesea o voce. Nu una care ne aplaudă sau ne încurajează. Ci una care șoptește, uneori imperceptibil, alteori cu megafonul:
Nu e destul.
Nu ești suficient.
Nu ești pregătit. Nu meriți. Te vor descoperi. Ai păcălit sistemul.
Criticul interior este vocea autocritică ce încearcă să prevină greșeala, rușinea sau respingerea, dar o face prin presiune, control și rușinare. Intenția e protecția. Metoda e… discutabilă.
Criticul interior. L-am auzit cu toții. Unii îl aud zilnic, alții îl au pe fundal, ca muzica dintr-o cafenea în care stai de prea mult timp. Iar unii (da, eu) i-au dat chiar un nume: al meu se numește Steve. E conștiincios, perfecționist și cu un stil direct de-a dreptul britanic: „Dacă nu faci lucrurile perfect, nu le mai face deloc.” (Mulțumesc, Steve.)
De zeci de ani ni se spune că trebuie să-l facem să tacă. Să-l ignorăm. Să-l acoperim cu mantre pozitive și liste de recunoștință. Dar adevărul e că, de multe ori, cu cât îl negăm mai mult, cu atât pare mai lipit de noi. Iar când nu reușim să-l înăbușim, apare o a doua voce: rușinea. Nu doar că ne simțim insuficienți, ci ajungem să ne simțim „defecți” pentru că ne simțim așa.
Dar dacă Steve nu e dușmanul?
Dacă e doar un protector cu metode depășite?
Criticul interior: un apărător în haine de ofițer
Criticul interior nu este, în majoritatea cazurilor, un tiran setat pe distrugere. E mai degrabă un apărător prost instruit, dar sincer intenționat: un bodyguard emoțional care a învățat devreme că supraviețuirea vine din autocontrol strict, prevenție și evitare de risc.
În Internal Family Systems (IFS), criticul este înțeles ca o „parte” care a preluat controlul într-o perioadă în care vulnerabilitatea nu era sigură, iar greșeala era sancționată. În astfel de contexte, rușinea devenea paradoxal mai suportabilă dacă venea de la tine însuți, înainte să vină de la ceilalți.
Și aici e partea incomod de inteligentă: criticul nu atacă pentru că te urăște, ci pentru că vrea să te țină „în viață” social. Doar că folosește instrumente dintr-o epocă în care supraviețuirea însemna să nu greșești niciodată.
Când mintea intră în modul „amenințare”
În stările de autocritică și autodevalorizare, corpul și creierul se comportă ca și cum ar exista un pericol real: tensiune, hiper-vigilență, scenarii despre ce se poate strica, nevoia de control.
Un mecanism util aici este etichetarea emoției (când pui în cuvinte ce simți: „asta e rușine”, „asta e frică”, „asta e presiune”). În literatura de neuroimagistică, afect labeling este asociat cu activarea zonelor prefrontale implicate în reglare și, în unele studii, cu reducerea reactivității amigdalei. Pe românește: a numi emoția nu o face „dramatică”, ci o face mai gestionabilă.
Asta e una dintre diferențele dintre psihologie aplicată și „pozitivism”: nu negi realitatea, ci schimbi modul în care o procesezi.
Sindromul impostorului: când succesul nu te convinge
Dacă criticul interior e un comentator constant, sindromul impostorului e o trăire mai degrabă situațională, activată adesea exact de lucrurile care „ar trebui” să ne bucure: succesul, expunerea, responsabilitatea.
Poți primi un compliment autentic, poți livra un proiect bun, poți fi promovat și, în loc de satisfacție, apare panica: „Ce bine am jucat rolul. Încă n-au aflat că nu știu ce fac.”
Un lucru important (și foarte eliberator) este că sentimentul de impostură nu e rar și nici nu e „dovada” că ești slab. Datele din cercetare arată că prevalența variază mult în funcție de instrument și praguri, dar fenomenul apare constant în contexte performative.
În zona tech, de exemplu, există date pe eșantioane de software engineers care arată că peste jumătate raportează niveluri frecvente–intense de sentimente de impostură, cu valori mai ridicate la femei (în jur de ~60% în acel eșantion). Și, ca să nu-l ținem doar în tech: același tipar apare în corporații, medicină, antreprenoriat, domenii creative, psihologie, educație practic oriunde miza e mare și evaluarea e constantă.
Notă importantă: „sindromul impostorului” nu este un diagnostic DSM, ci un concept psihologic care descrie un tipar de interpretare a succesului și a valorii personale.
Criticul interior vs. sindromul impostorului: care e diferența?
Criticul și impostorul sunt din același „ecosistem”, dar nu sunt identici:
-
Criticul e mai structural și cronic, are rădăcini în trecut.
-
Impostorul e mai situațional și tranzitoriu, activat de expunere și succes.
-
Criticul vrea să te corecteze.
-
Impostorul se întreabă dacă „exiști pe bune” în rolul tău.
În tandem, pot bloca inițiativa, creativitatea și capacitatea de a te bucura de cine ești, nu doar de ce livrezi. Și da, au o relație strânsă cu burnout-ul: când te împingi constant „ca să nu fii prins”, corpul plătește factura.
Semne că vorbește criticul intern (nu tu)
-
Folosești formulări de tip „trebuie”, „musai”, „altfel nu contează”.
-
Greșeala devine catastrofă, nu informație.
-
Îți minimizezi reușitele („a fost noroc”, „oricine putea”).
-
Îți vorbești într-un ton pe care nu l-ai folosi niciodată cu un prieten.
-
După o realizare, nu vine bucurie, ci scanare: „ce urmează să stric?”
Ce poți face: nu exila vocea. Invit-o la o discuție serioasă.
Transformarea criticului interior nu începe cu luptă. Ci cu o conversație.
1. Dă-i un nume și urmărește-i povestea de origine
Scrie o mini-biografie:
Când a apărut vocea asta? Cu cine seamănă? Ce încearcă să prevină?
Uneori e vocea unui părinte. Alteori e un profesor care „doar voia ce e mai bine pentru tine”. Dă-i un nume (Steve, Doamna Stănculescu, Generalul, Vocea din școală). Nu ca să râzi de el, ci ca să creezi distanță psihologică: să-l observi, nu să te confunzi cu el.
2. Separă mesajul de ton
Criticul spune: „Nu ești pregătit.”
Uneori are un sâmbure de adevăr: chiar nu ești încă pregătit complet.
Dar tonul e problema. Spune-i, direct:
„Te aud. Pregătirea e importantă. Dar nu mă mai ajută să țipi.”
Asta e autoreglare: nu negi realitatea, ci schimbi limbajul cu care ți-o spui.
3. Transformă monologul într-un dialog
Scrie un schimb de replici cu criticul tău. Fă-l personaj. Pune-l pe scaunul din față.
Tu: „Steve, de ce ești atât de dur azi?”
El: „Mi-e teamă că n-o să faci față. Și o să te simți rușinat.”
Tu: „Mulțumesc că încerci să mă protejezi. Dar putem face asta și altfel.”
Aici apare reparenting-ul: tu devii adultul interior care îl reasigură pe copilul care a învățat cândva că valoarea trebuie câștigată.
4. Folosește autocompasiunea ca antidot practic
Autocompasiunea nu înseamnă indulgență. Înseamnă realism blând:
„E greu. E firesc să greșesc. Dar asta nu mă face lipsit de valoare.”
Un pas mic, dar eficient: etichetează emoția în momentul în care apare.
„Asta e rușine.” / „Asta e frică.” / „Asta e presiune.”
Nu e psihologie de Instagram. E un mod de a scoate sistemul din „amenințare” și de a-l aduce în „claritate”.
5. Schimbă limbajul. Educă-l.
Nu e nevoie să-ți promiți perfecțiunea. Doar să schimbi registrul.
De la: „Nu ești în stare.”
La: „Îți e teamă. Și totuși încerci.”
Creează-ți propriile traduceri. Citește-le cu voce tare. Repetă-le. Așa se scrie un nou discurs interior. Așa începi să-l transformi pe Steve din ofițer dur într-un consilier competent.
Concluzie: nu-ți exilezi vocea interioară. O conduci.
Criticul intern nu dispare ca prin magie. Dar poate fi reeducat. Poate fi învățat să colaboreze. Să îți vorbească mai clar, mai util, mai uman.
Nu avem nevoie să fim fără frică. Avem nevoie să nu ne luptăm singuri cu vocea care, cu puțină educație, ar putea deveni aliat.
Uneori, tot ce vrea Steve e să fie ascultat.
Dacă vocea asta vine cu panică frecventă, insomnie, episoade depresive sau îți afectează funcționarea (muncă, relații, sănătate), merită discutată într-un spațiu terapeutic. Nu pentru că „e ceva în neregulă cu tine”, ci pentru că nu e nevoie să duci asta singur(ă).
Pe scurt
-
Criticul intern este vocea care te „corectează” agresiv ca să prevină greșeala, rușinea sau respingerea; de multe ori e un protector cu metode vechi, nu un dușman.
-
Sindromul impostorului apare mai ales în contexte de succes și expunere: nu te bucuri de reușite, ci te temi că „vei fi descoperit”.
-
Criticul e mai cronic (stil de dialog interior), impostorul e mai situațional (declanșat de context).
-
Schimbarea începe când transformi monologul în dialog: observi vocea, separi mesajul de ton și îi schimbi limbajul.
-
Autocompasiunea nu înseamnă „mângâiere pe cap”, ci realism blând: recunoști dificultatea fără să te umilești.
Bibliografie
Bravata, D. M., et al. (2020). Prevalence, predictors, and treatment of impostor syndrome: A systematic review. Journal of General Internal Medicine, 35(4), 1252–1275. https://doi.org/10.1007/s11606-019-05364-1
Creswell, J. D., Way, B. M., Eisenberger, N. I., Lieberman, M. D. (2007). Neural correlates of dispositional mindfulness during affect labeling. Psychosomatic Medicine, 69(6), 560–565. https://doi.org/10.1097/PSY.0b013e3180f6171f
Gilbert, P. (2014). The origins and nature of compassion focused therapy. British Journal of Clinical Psychology, 53(1), 6–41. https://doi.org/10.1111/bjc.12043
Guenes, P., Tomaz, R., Kalinowski, M., Baldassarre, M. T., Storey, M.-A. (2023). Impostor phenomenon in software engineers. arXiv. https://arxiv.org/abs/2312.03966
Guenes, P., Tomaz, R., Trinkenreich, B., Baldassarre, M. T., Storey, M.-A., Kalinowski, M. (2025). Impostor phenomenon among software engineers: Investigating gender differences and well-being. arXiv. https://arxiv.org/abs/2502.07914
Lieberman, M. D., Eisenberger, N. I., Crockett, M. J., Tom, S. M., Pfeifer, J. H., Way, B. M. (2007). Putting feelings into words: Affect labeling disrupts amygdala activity in response to affective stimuli. Psychological Science, 18(5), 421–428. https://doi.org/10.1111/j.1467-9280.2007.01916.
Sweezy, M. (2023). Internal Family Systems Therapy for Shame and Guilt. Guilford Press
