Educație emoțională în școli, abilități socio-emoționale și abilități de viață pentru elevi
⏱ Lectură de 7 minute
Niciodată în istoria recentă a României nu s-a discutat atât de aprins despre educația românească. Reformele vin și pleacă, guvernele își pasează legi între ele, iar părinții, cu speranța unui viitor mai bun, sacrifică serile în fața culegerilor, testelor și pregătirii de tip „încă puțin, că vine examenul”. Evaluarea Națională și Bacalaureatul sunt tratate, în multe familii, ca un verdict, ca și cum viața ar sta într-o notă.
În tot acest zgomot, se întâmplă o schimbare tăcută: copilăria se îngustează. Pentru mulți elevi, școala nu mai este suficientă, iar meditațiile au devenit regula. Se adaugă ore, se adaugă profesori, se adaugă presiune. Iar costul real nu este doar financiar, ci psihologic: stres școlar, oboseală cronică, anxietate de performanță, perfecționism și lipsă de timp pentru odihnă și joacă. Sâmbetele devin „zi de recuperare la meditații”, iar vacanțele se transformă în pregătire intensivă.
Și totuși, cu toate aceste eforturi, apare un paradox: ajungem adulți și descoperim că, în ciuda miilor de ore petrecute la școală, nu știm să trăim bine. Putem rezolva probleme, dar ne blocăm în fața unui conflict. Putem memora date, dar suntem nepregătiți pentru respingere, despărțiri, eșec profesional, anxietate sau sentimentul că „nu sunt suficient”.
Educația românească și problema de fond: multă teorie, puține abilități de viață
Problema nu este că școala predă matematică, literatură sau fizică. Problema este că sistemul educațional din România a fost construit ca o fabrică de cunoștințe teoretice și a rămas în urmă la ceea ce contează în viața reală: abilități de viață, reglare emoțională și sănătate mintală.
Se predă mult, se cere mult, dar se aplică puțin. Programa școlară transmite, implicit, un mesaj: „adevărata viață este examenul”. Iar când elevul întreabă „la ce îmi folosește?”, răspunsul rămâne același: „trebuie, așa e programa”.
Meditații, stres școlar și anxietate la elevi: costul ascuns al performanței
În multe familii, meditațiile au devenit o formă de „asigurare” împotriva eșecului. Dacă apare o dificultate, soluția rapidă nu e să înțelegem ce lipsește în clasă, ci să adăugăm profesor particular. Apoi încă unul. Uneori, pentru aceeași materie.
În acest context, elevul învață mai mult, dar respiră mai puțin. Și apar efecte psihologice foarte previzibile: stres școlar constant, anxietate înainte de evaluări, frică de greșeală, perfecționism și sentimentul că valoarea personală depinde de rezultate. Când performanța devine identitate, orice notă mai mică se simte ca o amenințare. Așa se construiește, treptat, anxietatea la elevi și o relație rigidă cu reușita: „sunt ok doar dacă iau maxim”.
Ce lipsește din școală: educație emoțională în școli și competențe socio-emoționale
Dacă un extraterestru ar ateriza într-o sală de clasă românească, ar putea crede că ne pregătim pentru o existență trăită exclusiv în biblioteci și probleme la tablă, nu într-o lume plină de relații, anxietate, eșecuri, rușine și comparație socială. Se predau legi ale fizicii, dar nu și regulile unei conversații civilizate. Se învață definiții, dar nu se învață ce faci cu emoțiile.
Ceea ce lipsește din educația românească poate fi spus simplu: educație emoțională în școli și competențe socio-emoționale la elevi. Nu ca proiect de o săptămână, ci ca parte normală din educație.
Educația emoțională înseamnă alfabetizare emoțională: să recunoști emoțiile, să înțelegi ce le declanșează și să ai strategii de reglare emoțională. Abilitățile socio-emoționale înseamnă empatie, cooperare, comunicare, asertivitate, limite sănătoase și rezolvarea conflictelor fără umilință sau agresivitate. Iar sănătatea mintală în școală înseamnă să știi ce faci cu stresul, somnul, ruminarea și perfecționismul, cum ceri ajutor și când e cazul.
Acestea nu sunt „opționale frumoase”. Sunt abilități de viață pentru elevi care cresc adaptarea, scad riscul de anxietate și depresie și susțin funcționarea pe termen lung.
Școala vieții: ce ar trebui să învățăm despre relații, decizii și sănătate mintală
Când spunem „școala vieții”, nu vorbim despre sloganuri. Vorbim despre lucruri concrete, care se pot preda simplu și repetat:
- Cum gestionezi un conflict fără să ataci și fără să te retragi.
- Cum repari după ce ai rănit.
- Cum spui nu și cum pui limite.
- Cum îți gestionezi eșecul și frustrarea.
- Cum îți reglezi emoțiile când ești copleșit.
- Cum ai grijă de somn, rutină și stres ca să nu ajungi la epuizare.
În absența acestor competențe, adulții ajung să învețe lecțiile importante în cele mai dure moduri posibile: prin suferință, greșeli dureroase, relații eșuate și joburi care storc resursele emoționale. Și atunci apare întrebarea inevitabilă: cum de știm atâtea, dar ne simțim atât de nepregătiți?
De ce nu se schimbă sistemul educațional din România: inerție și cultura „trebuie să reușești”
Nu e o conspirație. Este inerție istorică și o cultură a performanței. În România, rezultatul e sfânt: notă, examen, liceu bun, facultate bună, job bun. În acest lanț, copilul devine un proiect, iar stresul școlar devine „prețul normal al reușitei”.
Când apar anxietatea, insomnia sau epuizarea, mediul răspunde adesea cu aceeași soluție: „mai multă muncă”. În loc de: „mai multă structură, mai multă reglare emoțională, mai multă educație emoțională”.
Ce putem face realist: abilități de viață acasă (fără perfecționism)
Dacă școala nu oferă suficient, părinții ajung să repare din mers. Nu perfect, dar util. Trei lucruri mici, consistente, care construiesc abilități de viață:
- Un check-in emoțional săptămânal de 10 minute: „Ce te-a stresat?”, „Ce ți-a plăcut?”, „Ce ai fi avut nevoie și n-ai avut?”.
- O mini-lecție de conflict, fără morală: „Cum spui nu fără să ataci?”, „Cum repari după ce ai rănit?”, „Cum ceri ceva clar?”.
- O practică de clarificare cognitivă: jurnal sau notițe, două întrebări simple: „Ce gând repet azi?” și „Ce aș spune unui prieten în locul meu?”.
Nu e „psihologie complicată”. E igienă psihologică. Și, uneori, e exact diferența dintre un copil care se simte singur cu emoțiile lui și un copil care învață că emoțiile pot fi înțelese.
Concluzie
Poate că, în loc să ne mirăm anual de statistici despre anxietatea tinerilor, ar fi momentul să punem întrebarea direct: dacă tot ne preocupă atât de mult educația românească, nu ar trebui să învățăm și cum să fim oameni, nu doar cum să fim elevi?
Bibliografie
Durlak, J. A., Weissberg, R. P., Dymnicki, A. B., Taylor, R. D., & Schellinger, K. B. (2011). The impact of enhancing students’ social and emotional learning: A meta-analysis of school-based universal interventions. Child Development, 82(1), 405–432.
Taylor, R. D., Oberle, E., Durlak, J. A., & Weissberg, R. P. (2017). Promoting positive youth development through school-based social and emotional learning interventions: A meta-analysis. Child Development, 88(4), 1156–1171.
OECD. (2019). OECD Learning Compass 2030: A series of concept notes.
UNESCO. (2015). Rethinking Education: Towards a global common good?
Edupedu.ro. (2022, decembrie 1). Studiu: Aproape jumătate dintre liceeni fac meditații pentru Bacalaureat. Elevii consideră programul școlar prea încărcat și nerelevant pentru examen.
Code for Romania. (2021, martie 25). Educația la răscruce: Despre raportul “Abilități pentru viața reală”, realizat de echipa de cercetare Civic Labs.
